Balada soldatului antisovetic by Ion Ifrim (primary phonics books .txt) 📕

difuzor se auzi zgârâitul acului ce se rotea pe şanţurile goale ale discului, după care începu să cânte başaurul amintit cu o voce şi mai răguşită decât a celei ce pusese discul, scoţând din gâtlejul său o melodie de ţi se făcea pielea găinii pe tine. Cred că şi Pavaroti (la spectacolele căruia nu mă îndoiesc o clipă c-ai fost), l-ar fi privit cu invidie pe sub sprincene, auzindu-l cum îşi scotea din gâtlej durerea sa exprimată în ofuri şi ahturi. Baragladina avea un talent de nu-ţi povestesc, ridicând şi coborând vocea într-un tremolo, pe care, vrei, nu vrei, ascultându-l, te apuca fiorul:

Ce-am iubit acum un an
nu mai face nici un ban.
Dar acuma ce iubesc
n-am parale să plătesc.

Ţi-a plăcut, Ghiţă, mânca-mi-ai p...a! am auzit vocea Paulinei. E, acuma ascultă o geampara de-a Romicăi Puceanu, continuă aceasta. N-o vreau pe Romica Puceanu. Da ce vrei tu mă Ghiţă, să ţi-o iau în gură?! Sunt sătul de Romica Puceanu. Bag-o p-aia cu Fănică Luca sau Lache Găzaru. Păi p-alea am uitat să le-aduc. Hai, bag-o pă Romica Puceanu. Aşa te vreau, mânca-ţi-aş c...le tale de rumân jegos! am mai apucat s-aud, căci, o voce de femeie, macerată, probabil de tutun, groasă, baritonală, ce le devansa şi pe cea a lui Siminică şi Pavaroti la un loc, începu să cânte, luându-l pe aoleu în braţe şi ţinînd-o tot aşa pînă la finalul melodiei, când, sfârşindu-se şi aria Romicăi, se lăsă din nou o tăcere apăsătoare. A fost o tăcere de scurtă durată, căci, după ce se auzi zgomotul unor pahare ciocnite şi apoi urarea femeii: Să trăieşti, măi Ghiţă! începu altă melodie, dacă nu mă înşel chiar a lui Fănică Luca, în orice caz era melodia unui interpret al cărui nume în momentul acesta-n care-ţi scriu această scrisoare-mi scapă:

Foaie verde maghiran, of,
Mă muncesc, puică, de-un an,
Să fac pelinul zahar,
Şi pelinu-i tot amar,
Amar, puică, amar, dragă,
Amărâta-i viaţa-ntreagă.
Pelin beau, pelin mănânc,
Noaptea pe pelin mă culc,
Dimineaţa când mă scol,
Cu pelin pe ochi mă spăl,
Mă spăl să mă răcoresc,
Şi mai rău mă amărăsc, măi.

(…) În fine, îţi scriu toate astea ca să nu zici că nu te-am avertizat. Apropo! Întrebată de terţa, care mă ţine la curent cu toate destrăbălările la care voi doi vă dedaţi acolo până-n zorii zilei, ascultând acordurile vijelioase ale lui Onoriu, dac-ar fi de acord s-o iei de nevastă, răspunsul ei dispreţuitor a fost la înălţimea divei amintite mai sus, fiind însoţit de nişte grimase, pe care nici măcar n-a avut bunul simţ să şi le mascheze, cum că nu dă doi bani pe un boşorog ca matale, ba mai mult: nu i-aş da nici măcar să-mi sugă tampoanele de vată îmbibate (ce scabros), în sângele menstrual, au fost chiar cuvintele ei. Scopul ei, ţi-am mai zis, este să te pape de bani şi să te lase cu ochii-n soare. Nu te mai întreb dacă-ţi face mâncare, sau dacă a dat măcar o dată cu mătura prin casă. Cât despre spălat pantalonii ăia jegoşi, pe care-i porţi de pe vremea când încă mai trăia mămica, nici nu mai îndrăznesc să-ţi amintesc. (...) Ştiu că nici matale nu ţi-a fost aşa de uşor să stai mai mult de doisprezece ani, cât a mai trăit mămica, paralizată la pat, cu un singur rinichi şi cu un furtun scos prin burta prin care-mpingea mâncarea ca să se hrănească. Nu o dată m-am rugat în biserică, atunci când plecam de la serviciu, sau duminicile, când eram liberă, şi mă duceam împreună cu soţul meu Mario la Roma, căzând în genunchi în mijlocul catedralei Sfântul Petru şi implorându-l pe Dumnezeu să-ţi dea sănătatea şi puterea de a avea grijă de mămica mea dragă, care-a plecat aşa de devreme dintre noi. Ehei, numai eu ştiu câte sacrificii am făcut ca să găsesc pe cineva prin care să-i trimit medicamentele acelea pe care trebuia să le ia la timp. De fiecare dată când veneam în vizită, îi aduceam caşmere scumpe, arăbeşi şi eşarfe originale, cumpărate de la firme de renume, numai ca s-o văd şi pe ea bucurându-se, deşi ştiam că nu le va purta niciodată. Cine şi-ar fi putut închipui că toate acele lucruri, inclusiv pardesiul nou nouţ, pe care nici divele de la Cannes nu şi l-ar fi permis, într-o zi le va purta magraoanca, sulemenindu-se cu ele? Acuma înţeleg eu de ce-mi ziceai mereu: Pina! Nu ştiu ce am, dar de la o vreme nu mă simt prea bine. Aş vrea să fac nişte analize şi, dac-o fi cazul, chiar să mă internez, aşa că te rog să nu uiţi să-mi trimiţi prin prietenii tăi, care mai vin prin ţară, nişte cafea braziliană şi mai ales ţigări mentolate. Ştii şi tu cum e aici, la noi, în România: doctori-ţi cer de la obraz. (...) Câtă dreptate a avut persoana care mă ţine la curent cu tot ce faci tu acolo (ţi-am spus că nu-i dau numele, deşi o cunoşti şi matale la fel de bine ca şi mine): Moşul este voinic, sănătos, roşu-n obraji, scria ea. N-are figura cuiva care să sufere de ceva. Cu căciula aia mare şi ţuguiată pe care n-o lasă nici măcar pe timp de vara din cap, semănă cu Matei Basarab. (...) Vasăzică, nu pentru a-ţi căuta sănătatea îţi trebuiau pachetele acelea de cafea şi de ţigări mentolate, ci pentru matracuca aia de Paulina! Să mă fi tăiat cineva, căci aşa ceva nu mi-ar fi putut trece prin minte. (...) În loc să plăteşti pe cineva să care apă, şi să-i dai două găleţi de pomană, ca în felul acesta să aibe ce bea şi morţii, căci, trecând vămile văzduhului, cea cu care ţi-ai legat destinul, aducându-mă pe lume, o fi sărăcuţa de ea, pe acolo, pe unde s-o fi aflând, însetată, sau, dacă tot nu te-ai dus niciodată la mormântul ei cu o lumânare, să fi trimis baremi pe cineva să smulgă buruiana şi să tîmîieze locul unde mămica mea dragă îşi duce somnul de veci, matale-ţi arde de... (...) Dealtfel, la câte am scris aici, nici nu sunt sigură că vei citi această scrisoare, căci, foarte probabil, ea va fi interceptată de către lingăii lui Ceauşescu, cei care în loc să te-ndrume spre Italia, te-au trimis în Uniunea Sovietică. Epistola, plină de reproşuri, uneori de-a dreptul frivole, nu se oprea aici. În fine, scria spre finalul scrisorii, nu vreau să-ţi mai amintesc de pensie, căci sunt banii matale pe care-i meriţi după o viaţă chinuită de atâta muncă şi nici de cafeaua, ţigările