Balada soldatului antisovetic by Ion Ifrim (primary phonics books .txt) 📕

Privind în depărtare din dealul lui Hambar se vedea nesfârşita câmpie. Acolo unde fusese grâu şi încă nu se arase, se zărea un cârd de gâşte păzite de câteva colectiviste grase, cu pântecul rotund, de parcă erau nişte butoaie îmbrăcate în ii ca de sărbătoare. Câmpia, pe deasupra căreia plutea duhul primordial al tătucului Stalin, cu ţărăncile acelea ce se vedeau în depărtare pe mirişte, era parcă una din fotogramele produse pe bandă rulantă la celebrul studio Mosfilm. Iată colhozul, iată măreţele realizări ale colectiviştilor aşteptând venirea americanilor, paradisul instaurat cu forţa, băgat cu pumnul pe gură de ciracii genialului tătuc al popoarelor. Cu neîntrecutul lor entuziasm proletar, noii colectivişti, ridicaseră, fluierând, primele saivane şi grajduri pentru animale, fără ca aceştia să-şi dea seama că de fapt îşi construiau singuri lagărul de concentrare a aşa zisului egalitarism. Cu toate că exterminaţi până la unul, chiaburii, ce ar fi putut sabota, nu mai existau, în urma maşinilor de secerat, o bună parte din spice fuseseră culcate la pământ. Ingenioasa modalitate a fraţilor noştri de la răsărit de a le recupera, fusese, nu aceea de a aduna spic cu spic, ci de a aduce mai degrabă cârdul de gâşte hulpave, adăpostite prin saivanele colectivului, direct pe câmp, adunând în guşile lor până la ultimul bob, modalitate pe care, iată, între timp, aveau să ne-o împrumute şi nouă. Orice risipă fusese eradicată odată cu justiţiabila curbă dreaptă a leninismului, pe traiectoria căreia, volens nolens, aveam să ne înscriem şi noi. Hărnicia şi entuziasmul iniţial al clasei proletare, îndeosebi a ţăranului român, care practicase dintotdeauna o agricultură de subzistenţă, n-avea să dureze prea mult, căci, în conştiinţa celor leneşi şi beţivi, aşa cum avea să-i caracterizeze arendaşul din Rebreanu încă din prima frază a romanului său, apăru nemulţumirea. Fără a fi dispuşi la sacrificiu, în anii ce au urmat imediat colectivizării, avea să se declanşeze paradoxalul exod la oraş, trândavul ţăran român privind cu impasibilitate prin geamul autobuzului oprit la barieră, interminabilele trenuri cu grâu ce luau drumul Uniunii Sovietice, al cărui satelit devenisem, China tovarăşului Mao, Statele Emirate Arabe Unite etc. etc. Rămăseseră pe întinsul şes al patriei cârdurile acelor gălăgioase păsări, ce se abăteau pe marginea miriştii, de-a lungul unor şanţuri trasate de plugurile înfipte adânc în pământ, unde creşteau tufişuri dese de zmeură, pe care acestia le ciuguleau, potolindu-şi setea. Căsăpite la rândul lor, cu ocazia deselor ghiolhanuri ce se dădeau în mod discret la cantinele partidului, ajunse în cele din urmă în burdihanele burgheziei comuniste, căzute într-un somn profund, bietele gâşte, cu guşile lor umflate, pierduseră instinctele şi vigilenţa de altădată, când, aflate pe dealul capitoliului, au dat alarma în cetate. Grupul acela snopensian, refugiat la adăpostul cortinei de gărduraniţă, format în marea majoritate din supravieţuitori ai atrocităţilor războiului, părea un guvern al zdrenţăroşilor în exil. Locul era taman potrivit pentru astfel de discuţii, cu toate că nici unul nu trecuse Pacificul, dármite să mai fi văzut şi o plantaţie de bumbac, toţi, fără excepţie, fiind victimele unui regim la care un yankeu complicitase totuşi prin parafarea acelui act ce avea să delimiteze abominabila sferă de influenţă. Comunismul fusese o mare escrocherie. Produse pe bandă rulantă la celebrul studio Mosfilm, cu istoria lor rescrisă, falsificată, filmele propagandistice, folosite ca masă de manevră, eludau (lucrul acesta aveam să-l aflu mult mai târziu, citind teribila carte a lui Şalamov), teroarea exercitată împotriva duşmanilor de clasă, deportaţi în Kolâma, tatuându-şi pe pleope, drept protest la adresa regimului despotic, lozinci antistaliniste. Invazia barbarilor de la răsărit avea să aducă nu numai celebra şi micuţa cărticică roşie a unei apocalipse de buzunar, plină de versetele, cu adevărat satanice, ale unei ideologii ce trebuia învăţată pe dinafară, versete de pe urma cărora Mao reuşise performanţa de a instaura fericirea, determinându-şi, în numele iubirii, compatrioţii la canibalism. Din acest punct de vedere noi fusesem şi mai privilegiaţi, căci, odată cu venirea acelor funeşti saltimbanci de la răsărit, ne procopsisem cu toptanele maxistoide, plus codicilul scrierilor leniniste adunate laolaltă, ce ar fi depăşit cu mult înălţimea Golgotei, o Golgotă a imanenţei, din vârful căreia paraliticul Ilici ne privea cu ochii săi demenţi, răstignit în căruciorul în care avea să o sfârşească mirosind a excremente. Să zicem că aşa stau lucrurile, că toate astea aşa s-au şi întâmplat cum zici tu prin pa’ş’unu-pa’j’doi, când încă ne mai aflam în alianţă cu Germania, deşi-mi vine al naibii de greu să te cred, continuă mucalitul. Şi nu te cred în primul rând pentru că, aşa cum prea bine se ştie, Armata 4, timp de peste o lună, a dus o aprigă luptă la Odessa, unde au murit aproape două sute de mii. Două sute de mii de ce?! se auzi o voce. De soldaţi, aruncă mucalitul peste umăr, căzând pe gânduri în timp ce pâcâia din trabucul său autohton. A! eu vorbesc aici doar de pierderile noastre, lasă-i pe nemţi, zise ieşind din visarea aceea de moment. Şi continuă: Pe de altă parte (şi aici te-am prins cu minciuna, căci nu aveai cum să te afli în acelaşi timp în două locuri odată), în Crimeea, armata 3, dădea alte lupte, la fel de crâncene ca şi cele de la Odessa. Explică şi mie faptul că odată ajuns în stepele calmuce, doar aşa ai pretins, tu şi mincinosul ăla de colonel, cum se face de n-ai fost nici măcar rănit, că doar nu te duceai la paradă, unde duşmanul, pe care l-ai invadat, te întâmpina cu flori. În fine! După toate minciunile astea gogonate, mai pretinzi că de ziua eliberării te aflai în Bucureşti, defilând pe sub Arcul de Triumf. Dumnezeu să te mai înţeleagă! Din toate gogomăniile spuse de tine aici reiese faptul că ai luptat alături de trupele germane, că însuşi generalul Mociulski, ce se afla alături de rege şi de generalul Dragalina, ţi-au strâns mâna, felicitându-te pentru faptele tale de eroism. Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că tu eşti singurul om de pe lumea asta care l-a f...t în c...r pe Stalin. Admiraţia faţă de tătucul popoarelor părea a fi unanimă, făţişă şi fără echivoc, nu odată putându-i auzi pe boşorogii aceia nebărbieriţi, în timp ce înlăturau scrumul cu degetul mic de la aceiaşi mână în care ţineau mahoarcele ca pe nişte trabucuri havaneze fumate până la unghie (se vedea cum jarul ardea feţele şi pălăriile liderilor comunişti), acum devenite chiştoace, dând drumul unor jeturi de salivă printre dinţi şi înjurând cu jovialitate, ba, s-ar putea spune, cu o mare admiraţie, pe cel ce trimiseseră la moarte, în numele justiţiei imanente, milioane de oameni nevinovaţi. Mucalitul, un veritabil Snopens, mai puţin fâşia de pământ şi gloabele pe care statul le-a rechiziţionat, deportat, la rândul său, acolo, în vasta Câmpie a Bărăganului, cu o pălărie soioasă, a căror boruri sinusoidale cădeau peste sprincenele sale, de sub streaşina căreia privea cu neâncredere lumea, continuă pe acelaşi ton agresiv. Băăă! Mai degrabă v-aţi vedea de treburile voastre. Păi voi habar n-aveţi ce înseamnă Siberia unde milioane de deportaţi şi-au găsit fericirea. Întrebaţi pă Tudorache cum se închina, mirându-se că a scăpat cu viaţă după nu ştiu câţi ani de deportare într-o mină din Urali de unde nu ieşea la suprafaţă cu zilele. Bă mămăligarilor! că altfel nici n-am cum să vă mai zic. Păi dacă arunci o găleată cu apă fierbinte în aer, până să atingă pământul, se şi transformă în ţurţuri de gheaţă. Voi n-aţi auzit de vestitul general iarnă, cel care a făcut atâtea victime în rândul armatei nemţeşti, din cauza căruia Hitler a fost pus cu botul pe labe? Ei, generalul iarnă, despre care dacă nu v-aş fi spus eu voi habar n-aţi fi avut, dar să nu-l uităm nici pe genialul Tătuc, ce conducea cu o mână forte imperiul binefăcătorilor de la răsărit, au pus (explică pe tonul său patetic contestatarul, dispus de a face politică), pe fugă hoardele fasciste, astfel încât (aici vocea sa gălăgioasă se întrerupse brusc, continuând în şoaptă, pe un ton conspirativ), orbiţi din cauza entuziasmului şi a recunoştinţei pe care o datoram eliberatorului, n-am fost în stare să ne dăm seama cu câtă subtilitate am fost de fapt cuceriţi. Îşi strivi chiştocul ca pe o rădaşcă cu talpa goală a piciorului şi adăugă: Voi ştiaţi că Alaska a aparţinut Rusiei înainte de a fi fost vândută Americii?! Vine un lăudăros ca ăsta şi vă îndrugă numai baliverne şi voi vă uitaţi ca proşti în loc să-l scuipaţi în gură. Voi nu vedeţi că n-am cu cine sta de vorbă? Hai sictir! avea să sară colonelul Bardac în ajutorul camaradului său, apărut şi el, între timp, acolo, luându-i apărarea fratelui Ghiţă şi curmând în felul acesta discuţia ce risca să degenereze într-o încăierare. Câtă dreptate avusese mucalitul acela. Pentru ce luptase el la Cotul Donului, supravieţuind unei ambuscade, de unde avusese ghinionul de a se reântoarce teafăr şi nevătămat cu o medalie pe care tot restul vieţii avea să o ţină aruncată într-un geamantan de carton, cu placheuri pe margine, ros de şoareci, ascuns sub patul în care dormea, fără a mai scoate-o vreodată din întunericul acela? De când se lăsase la vatră fratele Ghiţă căpătase aerul unui adevărat ciufut, fiind chinuit de cursul istoriei, la care într-un fel, participase şi el. Cu ochii mici, buhăiţi şi vicleni, spre sfârşitul vieţii căpătase aspectul greco-fanariotului de viţă nobilă dar calicit. Nimeni nu văzuse vreodată pe chipul său măcar un zâmbet. Până şi pe buze i se putea citi un fel de lehamite amestecată cu dispreţ faţă de tot ce-l înconjura, sentimente pe care le căpătase abia după războiul unde luptase cu adevărat în mod eroic. Odată cu trecerea anilor, fratele Ghiţă, aşa cum obişnuia să-i zică colonelul Bardac, se retrăsese într-o singurătate surdă, trăgând zăvoarele porţii chiar şi atunci când, după calendarul ortodox, se făceau împărţeli. La el nu exista Paşte, Sâmbăta Morţilor, Floriile. Cunoscându-l, ai fi crezut că era leit Pliuşkin din Suflete moarte a lui Nicolai Vasilievici Gogol. Cleptoman ca şi acesta, dacă într-un moment de neatenţie ai fi lăsat găleata lângă fântâna de la care te-ai dus să iei apă şi te-ai fi repezit pentru câteva minute până-ntr-un loc, să duci cuiva o vorbă, sau să rezolvi la repezeală o mică problemă, adio, căci aceasta făcea imediat picioare. Tot mergând cu privirile aplecate în pământ, rumegându-şi eşecul de a institui vasalitatea peste Rusia lui Petru cel Mare, de-a lungul anilor avea să adune nenumărate şuruburi, caiele, potcoave, provenite de la naţionalizatele gloabe ale Cooperativei Agricole de Producţie, colecţionate chiar şi de prin alte sate, aruncându-le într-un morman de fiare vechi, alături de pluguri descompletate, borane cu dinţi lipsă, prăşitori, putineie cu doagele împrăştiate, prin care se adăposteau şoareci mâncaţi de furnici, ceasuri cu arcurile întinse, sărite de pe făgaşul lor, cazanul acela de inox în care se prepara fasolea, haşpit de pe front de la bucătăria ambulantă a ruşilor (împotriva cărora pornisem războiul, dar alături de care aveam să-l încheiem), bucăţi din şine de cale ferată transformate în nicovale pe care obişnuia să-şi bată sapa şi câte şi mai câte. Rămas văduv, îşi ducea ultimele băşini într-o pereche de pantaloni, pe care, dacă-i schimba odată pe an, îi înlocuia cu unii şi mai groşi, proveniţi de la o pufoaică. Nefăcând totuşi prea mare caz de distincţia pe care o primise pe front, odată cu felicitările regelui Mihai şi ale generalului Avramescu, comandantul corpului de munte, care-i strânsese cu adevărat mâna (generalul Mociulski îl bătuse chiar pe umăr, după eliberarea Basarabiei, când venise acolo, pe linia frontului, însoţit de mareşalul Antonescu şi de generalul Dragalina), spre deosebire de alţi veterani din leatul său, care, atunci când se duceau la alegeri, având pe listă unicul candidat al unicului partid, nu-şi atârna pe piept niciodată decoraţia aceea, cum o făcea în mod pompos şi iresponsabil colonelul Bardac, alături de care trecuse prin infernul acelei ambuscade de la Cotul Donului. Chiar şi pe timpul lunii lui cuptor, când canicula era în toi, de vreo treizeci de ani umbla în perechea aceea de pantaloni de culoare brună, concepuţi în stilul uniformelor purtate de către ofiţerii SS, făcuţi