Balada soldatului antisovetic by Ion Ifrim (primary phonics books .txt) 📕

pomenise. Hai mă, Ghiţă, dă-ne şi nouă agheasmă, că n-o fi foc! Văzându-le revendicările, se întorsese cu spatele, dispărând în bucătărioara, unde stătea ascuns, pândind ca porumbeii să intre în capcană. Fără a îndrăzni să strige a doua oară, căci au auzit cum le drăcuia, toate femeile acelea, a căror credinţă nu le-ai fi putut-o pune un moment la îndoială, trecute cu mult de şaizeci de ani, se constituiră într-un adevărat grup de greviste, hotărâte să nu plece de acolo din poarta lui, protestând în tăcere, în stilul tibetanilor. Într-un târziu, una din ele, aruncându-şi privirile printre ulucile gardului şi zărind un mănunchi de undiţe rezemate de zidul casei, făcu în şoaptă o remarcă, pe cât de realistă pe atât de maliţioasă: Neam prost! Şi-a umplut buzunarele cu pască. Precis că se va duce să prindă peşte cu ea. La scurt timp Pantelei Procofievici îşi făcu apariţia. Ţinea cazanul în braţe. Ajuns la poartă, îl lăsă uşor pe pământ, dându-şi căciula cât un mertic pe spate, dezvelindu-şi fruntea albă şi oftând: Să n-aud o vorbă. Toată lumea în linişte şi cu banii în mână. Câteva clipe se putu observa în rândul babelor o mică degringoladă. Nici una dintre cele aflate acolo nu s-ar fi aşteptat să le ceară bani. Cea mai în vârstă, de fapt aceiaşi care-l blestemase-n biserică, cerându-şi apoi iertare de la toţi sfinţii şi moaştele celor beatificaţi, nu se putu abţine nici de data asta, dând din nou drumul unui blestem şi mai ascuţit decât primul, dar nu ca acolo în sfântul lăcaş unde ţipase aproape-n gura mare, ci, în şoaptă, ca şi cum s-ar fi rugat, căci dacă ar fi auzit-o, aleluia agheasmă. Săgeta-te-ar cel de sus! Alege-s-ar praful şi pulberea, că câine de om până la tine n-am mai văzut, maică! Din teama de a nu fi auzită, alta, care-o înghioti să tacă din gură, se apropie, întinzându-i un pumn de mărunţiş în schimbul unei ceşcuţe, în timp ce se rugă să-i dea şi ei un pui de smochin, căci, înainte ca samsarul să-şi fi făcut apariţia cu cazanul acela ciordit de pe frontul rusesc, trăsese şi ea cu ochiul printre ulucile gardului, văzând cum tufişurile de smochini se întindeau de-a lungul fundaţiei. Dă mă Ghiţă şi mie un pui de smochin, să-i fie de sufletul Miţi, că s-a prăpădit, săraca, de tânără, Dumnezeu s-o ierte! Ţi-oi da şi eu, Doamne iartă-mă, altceva la schimb. Preocupat să numere şfanţii nici de data asta n-auzi nimic. Îmbrăcată în negru din cap până în picioare, o băbuţă, înconvoiată de spate ca o seceră, al cărei bărbat n-avea să se mai întoarcă niciodată de pe front, se interesă dacă mai avea niscaiva pască. Banii jos! zise alta, arătându-şi gingiile. În acelaşi timp, pe poartă, fără să-l privească, dar auzind zgomotul gologanilor, pe care, cel ce făcea comerţ cu aghiasmă, îi zornăia în podul palmei, împopoţonată ca o păuniţă (era doar Săptămâna Luminată!), cu paşi uşori, se strecură Paulina ţiganca. Nu cucerise Rusia, dar o cucerise pe ea, ţiganca cu părul negru ca abanosul, împletit în două cozi lungi, date pe spate, pe care în ziua aceea şi le tăiase, semănând nu cu Sarita Montiel, aşa cum îi scrisese ciripitoarea în scrisoarea aceea fiicei sale, ci (şi asta aş jura-o cu mâna pe Biblie), cu Angela Isadora Duncan, amanta lui Esenin, actriţa care murise în plină tinereţe, ştrangulată de o eşarfă prinsă la roata unui automobil, pentru care, zău că m-aş fi făcut şi eu vânzător de pască şi agheasmă, numai să-i pot privi creţofonata piersică de sub diftină.
Imprint

Text: Ion Ifrim
Editing: Elena Vornicescu
Publication Date: 09-19-2012

All Rights Reserved

Dedication:
Dedicată soldaţilor din Armata Regală Română exilaţi de tătucul popoarelor după întoarcerea armelor în glaciaţiunea Karagandei şi a Magadanului, unde, cu o răbdare de îngeri, în calotele lor de gheaţă, ca nişte translucide sicrie, încă mai aşteptă ziua, luna, anul, veacul, mileniul în care vor fi recuperaţi.